|
Anul infiintarii: 1978
Anul desfiintarii: 1986
Gen:
Punk
"Nu vrem sa socam lumea numai de dragul de a o soca, noi nu sintem Plasmatics. Vrem sa socam oamenii pentru a-i
face sa gindeasca." (Klaus Fluoride)."Nu este de prost gust sa organizati un concert pe 22 noiembrie (ziua in care a fost
ucis John Kennedy)?" "Ba da, dar nici crimele nu sint de bun gust." (din interviul luat lui East Bay Ray de Vancouver Sun).
Putine
alte grupuri au primit atitea amenintari cu moartea ca Dead Kennedys, una din trupele de prim rang ale incandescentei scene
americane hardcore de la finele anilor ‘70. Jello Biafra (pe numele adevarat Eric Boucher), venit la San Francisco pentru
a deveni actor, l-a cunoscut pe East Bay Ray care vroia sa infiinteze un grup de punk. Impreuna cu Klaus Fluoride, 6025 si
Slesinger (aka Ted) incep sa repete si debuteaza live in iulie 1978. Desi muzica lor era puternic influentata de punk-ul britanic
"clasic", inca de la inceput a fost evident ca Dead Kenndys nu sint doar niste clone: abilitatea instrumentala, profunzimea
versurilor si charisma lui Biafra faceau diferenta fata de grosul trupelor punk americane ale vremii. Principala tematica
a lui Biafra era politica, si filipicele sale nu ocoleau pe nimeni: oamenii de afaceri, guvernul federal, Ronald Reagan, violentele
rasiale si lipsa de reactie a oamenilor cu vederi liberale. In primele lor cintece debordind de sarcasm ("Let’s Lynch
The Landlord", "I Kill Children", "Chemical Warfare" sau "Funland At The Beach") satirizau atit extrema violenta cit si extremul
conservatorim ce caracterizeaza societatea americana. Dead Kennedys a fost unul din putinele grupuri punk cu o atitudine politica
articulata si ferma. Cind criminalul primarului din San Francisco a fost achitat, nu s-au ferit sa aduca deschis in cintecele
lor critici extrem de dure la adresa coruptiei politicienilor local, iar apoi Biafra a candidat la alegerile pentru Primarie
si a prevazut in platforma sa electorala ca, printre altele, oamenii de afaceri sa fie obligati sa se imbrace in costume de
clovn si ca automobilele sa fie interzise in oras. (Din 10 candidati, Biafra a iesit pe locul 4!).
Principala dorinta
a grupului era sa socheze (si intr-adevar nimeni nu a reusit sa o faca atit de bine de la Sex Pistols si infama "Belsen Was
A Gas") si au reusit atit de bine acest lucru incit rapid au intrat in atentia gruparilor de extrema dreapta si religioase
si oficialitatilor (concertele lor se desfasurau invariabil sub supravegherea agresiva a politiei). In aceste conditii nici
nu se putea pune problema unui contract discografic asa incit au fost nevoiti sa-si fondeze propriul label, Alternative Tentacles,
care din 1982 are si o filiala in Anglia, prin care si-au propus sa sprijine dreptul la libera exprimare si sa promoveze artisti
cu aceleasi idealuri cu ale lor.
Popularitatea lor a luat amploare in octombrie1979 odata cu aparitia single-ului "California
Uber Alles", un atac de o violenta extrema la adresa guvernatorului Californiei, Jerry Brown, descris ca un fascist lacom
de putere ce pozeaza in liberal. Un an mai tirziu au provocat un scandal cel putin la fel de mare cu "Holiday In Cambodia"
(iunie 1980), un single excelent, emblematic pentru stilul Dead Kennedys, devenit unul din favoritele lui John Peel.
La
finele lui 1980 au realizat un prim album proaspat si original, "Fresh Fruit For Rotting Vegetables", care ar fi putut fi
unul din cele mai bune discuri din istoria punk-ului daca nu ar fi "beneficiat" de o productie execrabila, de pe care a fost
extras single-ul "Kill The Poor" (octombrie 1980) , iar anul urmator au declansat un nou scandal de proportii, international
de data aceasta, cu "Too Drunk To Fuck" (mai 1981). Discului i-a fost interzisa difuzarea (posturile de radio din intreaga
lume fiind avertizate in acest sens) iar proprietarul unui magazin din Australia a fost amendat foarte sever pentru vinzarea
sa. Oricum Dead Kennedys sint pe "val", fapt confirmat si de succesul turneului pe care il organizeaza in Anglia, prilej cu
care Biafra ii familiarizeaza pe spectatorii britanici cu asa-numitul "stage-diving".Interviurile grupului din aceasta perioada
demonstreaza cu prisosinta intaligenta acestor artisti ce si-au ales ca forma de exprimare o muzica atit de vulgara si de
brutala. Aceste atribute ale soundului lor sint amplificate pe EP-ul "In God We Trust, Inc." (decembrie 1981), a carui violenta
paroxistica reduce la tacere concurenta.
Dupa o pauza destul de lunga revin cu LP-ul "Plastic Surgery Disasters" (noiembrie
1982), unul dintre cele mai bune discuri ale lor: productia este mult imbunatatita, iar umorul salbatic si satira politica
caracteristice se imbina cu o muzica la fel de energica ca si pina atunci, dar mult mai diversificata (notabile sint interventiile
la clarinet ale lui Fluoride).
Urmeza noi turnee in America, Australia si Noua Zeelanda, dar din punct de vedere discografic
grupul este inactiv pina in 1985, cind apare LP-ul "Frankenchrist". Un disc mult mai conventional decit precedentele din punct
de vedere muzical, dar care se remarca prin disperarea aproare nebuneasca a protestului politic si prin coperta ce reproduce
opera artistului elevetian H.R. Giger "Penis Landscape". Inevitabil, discul a atras atentia autoritatilor judiciare californiene,
care in aprilie 1986 a inceput procedura de interzicere a grupului, iar Biafra, al carui apartament a fost devastat de fortele
SFPD, a fost gasit vinovat de "distribuire de materiale obscene minorilor" si condamnat la un an de inchisoare si plata a
2000$ amenda (a scapat in cele din urma o invocind prevederile celebrului Articol1 al constitutiei americane, ce garanteaza
dreptul la libera exprimare pentru fiecare cetatean american).
In mod surprinzator, avind in vedere toate aceste probleme
enumerate mai sus, grupul reuseste sa publice un nou album, "Bedtime For Democracy", in decembrie 1986. Un adevarat manifest
politic, discul, prost produs, cu un sound anacronic si sarac in idei, este un esec total, indicind ca relatia relatia creativa
a membrilor grupului se distrusese.
In cele din urma, in august 1987 Biafra si acolitii sai sint achitati, punindu-se
astfel capat unei vendete politice jenante, dar grupul isi inceteaza activitatea. Biafra va realiza numeroase albume si spectacole
"spoken-word", va colabora muzical cu artisti precum D.O.A., Nomeansno si Mojo Nixon si va infiinta proiectul Lard, alaturi
de Al Jourgensen si Paul Barker de la Ministry. Klaus Fluoride a inregistrat doua albume solo bizare, East Bay Ray a format
grupul Scrapyard, iat D.H. Peligro a debutat si el solo recent.
In iunie 1987 a aparut compilatia "Give Me Convenience
Or Give Me Death", un excelent rezumat al carierei spectaculoase a unei trupe al carei rol si influenta in hardcore-ul american
sint esentiale.
Members
- Current lineup:
Jeff Penalty - vocals (2003-present)
East Bay Ray - lead guitar (1978-1986, 2001-present)
Klaus Flouride - bass (1978-1986, 2001-present)
D.H. Peligro - drums (1981-1986, 2001-present)
- Former members:
Jello Biafra - vocals (1978-1986)
Brandon Cruz - vocals (2001-2003)
6025 - rhythm guitar (1978-1979)
Ted - drums (1978-1981)
Discography:
- Studio albums:
Fresh Fruit for Rotting Vegetables - September 1980
Plastic Surgery Disasters - November 1982
Frankenchrist - October 1985
Bedtime for Democracy - November 1986
- Live albums:
A Skateboard Party - August 1983
Mutiny on the Bay - February 2001
Live at the Deaf Club - March 2004
- Compilation albums:
Give Me Convenience or Give Me Death - June 1987
- EPs:
In God We Trust, Inc. - December 1981
- Singles:
California Über Alles - June 1979
Holiday in Cambodia - May 1980
Kill the Poor - October 1980
Too Drunk to Fuck - May 1981
Nazi Punks Fuck Off! - November 1981
Bleed for Me - July 1982
Halloween - December 1982
- Videos:
The Early Years Live - July 1987
The Lost Tapes - July 2003
Live at DMPO's on Broadway - February 2004
|
